Amintiri Nicolae Popa

19 aprilie 2023

Level 1: Novice
Într-o zi, în anul 1991, fratele meu îmi spune: „Hai să mergem la noua sală de jocuri pe calculator, la Clubul Tineretului!”. Ne mutasem doar de 1 an „la oraș” (Slobozia), și văzusem calculatoare doar la televizor. Am plecat repede și, deși era mulțime mare de copii așteptând la ușă, totuși am intrat primii deoarece am ales să jucăm orice joc disponibil. Ceilalți așteptau să se elibereze vreun calculator care să aibă deja încărcat River Raid sau Chronos...
Ne-am așezat la un calculator (cred că un HC-85) cu monitor negru-verde, și țin minte și acum că a venit responsabilul și ne-a spus tastele jocului: Q-A-V-B (jocul fiind Moon Alert). Am ținut minte această combinație de atunci, tot sperând că va mai apărea vreodată vreun joc cu aceste taste. Nu a mai apărut.
Curios este că tot în acea clădire voi crea eu prima sală de jocuri pe PC din Slobozia, peste vreo 7 ani.

Peste câteva luni, undeva prin luna mai 1992, părinții ne-au cumpărat un HC-90. Motivul a fost că bunicii vânduseră vaca, și în vremurile acelea de inflație galopantă (cu prețuri care se schimbau uneori chiar zilnic!), toată lumea încerca să cheltuie banii repede și cu folos. Și cum fratele meu era bun prieten cu fiul profesorului de matematică (ce le cumpărase deja copiilor tot un HC-90), atunci părinții au considerat că este o alegere foarte bună, mai ales pentru „educația copiilor”. Copii care, imediat s-au pus pe treabă, și din ziua aceea Elcrom-ul vedea decât cele 16 culori ale HC-ului. Aveam doar Caseta demonstrativă HC-90 și două casete JECO împrumutate (casetele JECO 3 și JECO 5).

După o săptămână, tata a decis să pună punct, motivând că „se consumă tubul catodic” (probabil o glumă de-a lui de electrician), așa că următoarea sâmbătă calculatorul a fost dus la țară. Tot în acea sâmbătă avea să se întâmple un eveniment absolut fabulos pentru noi. Era nunta vărului tatălui (care locuia peste drum de bunici) și au venit rude multe, printre care și verii noștri de la Focșani (aveam să aflu la facultate că se formase un grup de oameni foarte pasionați la Palatul Copiilor din Focșani). Iar acești veri (care acum lucrează ambii la IBM în State) aveau, din întâmplare, 3 casete la ei. Nu doar că aveau casetele, dar știau destul de multe, astfel încât în cele 2 zile am avut șansa de a prelua în regim extra-intensiv o bogată experiență: copierea cu COMPACT COPY (care este de fapt o variantă a lui COPY86/M), introducerea programelor de la tastatură (le copiam pe cele din manualul HC-90 - ba chiar ne-au arătat și locuri unde erau greșeli de tipărire), precum și gameplay la mai multe jocuri: Chuckie Egg, Shao Lin's Road etc. Foarte important, unul din jocuri era deja crăcuit (Exolon), având vieți infinite direct. Am sacrificat, bineînțeles, niște casete cu muzică „de oameni mari” - nu le vedeam sensul, oricum nu îmi plăceau :)

Astfel, după o săptămână de posesie a calculatorului, știam câteva lucruri mărețe de care este el în stare: să ai jocuri cu vieți infinite, și să poți face programe pe el. Acum, desigur, toată lumea știe asta, dar pe atunci nu știu câți au avut norocul să afle așa de repede aceste lucruri prețioase. Și dacă nu mă credeți... peste câteva săptămâni (în care eram în fiecare weekend prezenți la țară, săream din mașină direct la instalarea HC-ului - chiar dacă aveam decât un TV alb-negru), ne-am strâns mai mulți băieți să jucăm fotbal. Pe atunci, pe la țară, veneau o mulțime de copii de la orașe. Și am aflat astfel, că niște vecini care locuiau acolo (culmea, îi chema tot Popa) aveau calculator! Atunci am întrerupt jocul și am cerut să îl vedem, neapărat! Când am ajuns, fratele celui care ne adusese juca serpenti (un joc căruia noi nu avusesem răbdarea să îi descoperim scopul - probabil și datorită combinației ciudate de taste 2-W-R-T). Eu susțineam că aveau tot HC-90 (arăta la fel la prima vedere), iar el, luând o mini-șurubelniță în mână, apasă cu ea butonul Reset (care era amplasat mai adânc - probabil defect de fabricație) și apare sigla: HC-91 I.C.E. FELIX. O lecție importantă de viață, nu tot ce seamănă este la fel :)

HC-91 avea un avantaj mare față de HC-90, și anume alimentarea se făcea printr-un conector mult mai stabil. Noi trebuia să ne asigurăm că nu se mișcă HC-ul (fixam conectorul cu niște cărți puse sub el, forțat), altfel riscam să se reseteze, dar ei nu aveau această problemă.

Aveam să aflăm că ei aveau DECÂT Caseta demonstrativă HC-91, și asta de vreun an! Dar ei nu știau nici măcar că există alte jocuri! Nici nu e de mirare că au butonat serpenti până au găsit ce trebuie să faci și care sunt tastele. Am fugit repede acasă, și peste 20 de minute jucau Saboteur 2, și arătau de parcă erau niște oameni scoși din peșteră, în civilizație! De la ei urma să facem rost, ulterior, de revistele Hobbit și de o mulțime de jocuri noi și de utilitare.

Level 2: Beginner
În toate weekendurile jucam de rupeam. Împrumutam casete de la cine apucam și copiam ce era interesant. Un coleg de-al meu de clasă m-a și instruit în „engleza de bază” pentru jocuri. Pe atunci nu știa mai nimeni engleză, așa că am luat cunoștință cu Keyboard, Sinclair = Interface 2, Kempston (care nu trebuia folosit niciodată), Up, Down, Left, Right. Le scrisesem pe o foaie, pe care am păstrat-o un timp lângă calculator. M-am enervat doar când am întâlnit primul joc în spaniolă (Enduro Racer - oare ce era aia „derecha”?).

La jocurile unde nu știam să progresez, întrebam pe toți cunoscuții. Eram deja măricel când, jucând un fotbal în curtea școlii, am întrebat un prieten despre un joc. Iar el s-a uitat ciudat la mine mi-a spus: „Păi tu așa te distrezi, la calculator? Cum, nu mergi la discotecă?”. Iar el avea calculatorul acasă, nu ca mine la țară. Nu am înțeles niciodată cum poți să mergi la discotecă, dacă ai calculator acasă...

Am început să descopăr structura jocurilor, și faptul că unele aveau protecție. Era un domeniu care mă fascina, și îmi doream să descopăr secretele. Am frunzărit și prima revistă Hobbit împrumutată, care vorbea despre POKE-uri. Bineînțeles că am încercat foarte multe până am reușit primul POKE funcțional - iar motivul era că jocurile erau transformate și retransformate până ajungeau să fie copiate de mine (diverși oameni le modificau din diverse motive, mutând adresele blocurilor). Când a funcționat, mi-am dat seama că trebuie să învăț să găsesc aceste POKE-uri ciudate: unele erau de genul addr,0 iar altele aveau numere ciudate la final, de exemplu addr,201. Trebuia să aflu.

Am descoperit și programele Hacker scrise de Liviu Daia. Din păcate, la cele mai multe nu mergea crack-ul, pentru că eu aveam alte versiuni ale jocurilor.

Tot de la vecinii cărora le-am arătat după un an primele jocuri, aveam să primim și primele „utilitare”: SPION, GENS și MONS. Nu am înțeles mare lucru (nu aveam documentație), dar am înțeles că există multe lucruri de învățat.

Pe partea de BASIC, am aflat de la un vecin de bloc despre Palatul Copiilor (care era departe - și oricum eu învățam după-amiaza, când se țineau activitățile). Am fost la el acasă și mi-a prezentat calculatorul său (un HC-91 pe care juca aproape exclusiv Renegade - joc la care am și descoperit un bug care rezulta în vieți infinite). Am scris împreună ultimul program BASIC din caietul lui (avea o pagină întreagă programul, compus doar din niște linii DRAW cu care desenase jumătate din conturul unui castel), și i-am propus să terminăm castelul. Am terminat conturul castelului și trebuia să mai facem niște linii începând din niște puncte deja desenate. Atunci mi-a venit ideea „genială”: o luăm înapoi pe traseu, peste cel desenat, până ajungem în punctul dorit. Așa am și făcut, de a ieșit un cârnat de listing de vreo 3 pagini, dar castelul era frumos! Iar când i-am arătat și instrucțiunea PRINT AT cu care i-am pus numele pe castel, l-am dat pe spate. Ce mai, eram inteligent! :) Dar nici vorbă de instrucțiunea simplă PLOT de poziționare a începutului unei linii.

În acea vară avea să se întâmple și un eveniment trist. Un vecin avea un aparat de sudură foarte puternic, și cum rețeaua de curent era subdimensionată la țară, provoca destul de multe fluctuații. Am schimbat de mai multe ori siguranțele în sursa calculatorului, dar până la urmă calculatorul a făcut poc și a ieșit fum! L-am dus la o firmă de reparații care i-a pus o memorie (ROM) de calculator „american” (de fapt, de Sinclair, dar nici ei nu știau că era englezesc). Astfel, la HC-ul meu apare și acum sigla „1982 Sinclair Research Ltd”. Ceea ce m-a deranjat era anul (mi se părea că pusese o memorie veche), precum și faptul că nu reușeam să citesc cuvintele acestea. Până atunci, la engleză citeam totul după cum se scria: „pa-per”, „i-n-kappa” (abia începusem engleza în clasa a VI-a). La cuvântul „research” parcă era ceva ciudat, nemaivorbind de „ltd”...

Level 3: Ceva mai avansat
Într-o vacanță, fratele meu a fost la Călărași în vizită la o mătușă. S-a întors de acolo cu o casetă proaspătă de 90 de minute, extrem de importantă, plină doar cu utilitare: Tutor, limbaje de programare, tassword și o mulțime de programe de copiere. Se pare că la Călărași erau mult mai avansați (sau poate că l-a nimerit pe cel mai avansat copil ca și partener de joacă!). Dar cel mai important pentru mine a fost ArtStudio, program cu care mi-am petrecut o mulțime de ore, modificând imagini și creând tot ce mi-a trecut prin minte. Una din pasiuni a fost să copiez de pe teletextul canalului TV Cartoon Network personajele din desene animate, și să le recreez în ArtStudio: Fred Flinstone, The Jetsons etc. Erau desenate în pătrățele (oarecum), așa că dificultatea a fost să țin televizorul cu teletextul fixat pe acea pagină (constructorul televizorului, inteligent din fire (sau poate frustrat), s-a gândit că la o pagină de teletext trebuie făcut refresh automat la câteva minute... și cum semnalul nu era perfect, greu prindeam pagina fără prea multe „goluri”). Am încercat să fac fotografii ale ecranului TV, evident însă că ieșeau doar bucățele, dar nu știam atunci de ce.

Bunica avea pe perete o carpetă cu niște desene în pătrățele. Am făcut schema pe o hârtie și am desenat-o în ArtStudio. Nu vă pot spune ce uimită a fost când și-a văzut carpeta de lângă patul ei pe ecranul televizorului! Atunci a realizat faptul că e și calculatorul ăsta bun de ceva...

Când am pus Tutor pentru prima oară, parcă am intrat în altă lume. De fapt, chiar am intrat, am făcut cunoștință cu limbajul de asamblare, cu codul mașină, cu adresarea memoriei, cu shiftările pe biți... O lume care a fost tot timpul în fața mea, dar despre care nu știam nimic. Cred că am citit și recitit primele lecții de la Tutor de zeci de ori... deși tot au mai rămas niște lucruri neclarificate. Însă acele chestii mistice denumite POKE-uri începeau să aibă sens! Codul acela era pentru NOP, acela era pentru JP, acela era pentru JPNZ... Era clar că numerele aveau niște sensuri, și începeam să le descopăr (deși într-o măsură incompletă).

Tot fratele meu a cumpărat cartea „Cum să realizăm jocuri pe calculator” de Ion Diamandi. A fost aur curat! Am aflat astfel despre crearea caracterelor proprii în modul grafic și despre structurile de control de bază. Nu am înțeles ce sunt acelea „variabile tablou”, dar nu mă deranja. Am început astfel să creez propriile mele programe. Am frecat acea carte, scriind și rescriind programele, până s-a rupt (ea nu a supraviețuit până în prezent).

Am făcut astfel și primul „reverse-engineering”: am recreat jocul logic „animale” de pe caseta JECO 5. Cu multe instrucțiuni GO TO, cu foarte multe încercări și multe nereușite, dar l-am făcut, singur! Eram foarte mândru de mine, și i-am prezentat ideea unui băiat pe care îl cunoscusem recent (el era la o clasă de gimnaziu de mate-info, proaspăt înființată în cadrul unui liceu). De asta e bine să ai grijă cui te lauzi, că am nimerit cât se poate de prost: era un băiat de o inteligență sclipitoare (mi-am măsurat eu forțele cu el și cu alte ocazii, și m-a făcut muci, deși era mai mic decât mine). Bineînțeles, lui i s-a părut ceva banal, mi-a spus imediat cum ar fi făcut el, și de ce era normal să îți afle animalul ales așa de repede :)

Tot în această perioadă aveam să aflu, de la un coleg, că a apărut o carte despre jocurile pe HC (Tips&Tricks: Jocuri pe calculator, de Mihaela Cârstea și Ion Diamandi), și mi-a indicat și librăria de unde să o cumpăr. Am ajuns urgent la librărie, doar să aflu că nu o mai are. Am stat, m-am mai învârtit puțin, și până la urmă vânzătoarea mi-a spus: „Mai am un exemplar, îl păstram pentru cineva, dar ți-l dau ție.” Paginile se desprindeau, nu erau prinse bine de la tipografie, dar ce mai conta? Ce vânzătoare de treabă! A fost o carte minunată în care am aflat lucruri noi. Conținea și o grămadă de POKE-uri, precum și faptul că pe PC era un emulator de Spectrum! Bineînțeles, peste câțiva ani, când am avut acces în laboratorul cu PC-uri de la școală, am construit montajul electronic cu care se puteau pune jocuri pe PC cu casetofonul pe portul serial (mi l-a făcut un coleg devenit electronist).

Între timp am intrat, la liceul de lângă bloc, în laboratorul de informatică. Erau mai multe PC-uri, și ceea ce m-a impresionat este că toți copiii programau. Toată lumea avea Turbo Pascal pornit, și toată lumea programa, nimeni nu se juca. Ce vremuri! Și erau „la liber”, adică nu în timpul orelor, ci veneau din proprie inițiativă să mai lucreze, să mai descopere. Pe atunci foarte puțini își permiteau sa aibă măcar vreun 386 pe acasă, astfel că veneau la școală, în timpul liber. În cele din urmă, prind un calculator liber, și copiez de pe o foaie (o pregătisem de acasă) un program minimalist în Pascal. Apoi îl întreb pe cel de lângă mine (aveam să aflu ulterior că acela era un mic geniu, care crease pe atunci propriul lui program de șah, după propriul algoritm): cum se compilează? Iar el îmi răspunde: ALT F9. Aceasta era prima oară când pusesem mâna pe o tastatură de PC, și, dacă nu vă dați seama, eu am început să apăs, pe rând, tastele a, l, t... Iar el, cu o privire de o uimire maximă, îmi tot repeta: „E o tastă! E o tastă!”. Iată că existau și calculatoare care aveau și alte taste în plus față de HC-ul meu :)

Am reușit să ies din Pascal și am scris qbasic și Enter. Citisem în cartea de Tips&Tricks despre acest qbasic. Am scris repede următorul program, de probă:

FOR i = 1 TO 65535: PRINT i: NEXT i

L-am rulat și programul a început să afișeze, crescător, numerele. Eram mândru de mine, dar programul mergea destul de încet (era probabil un 286), așa că am cerut ajutorul unui „vecin” să îl oprim. A încercat el toate combinațiile de taste pe care le știa, dar nu a reușit. Și atunci îmi vine ideea „genială”: văd că există butonul „reset”. Cum pe HC te aduce înapoi la Basic, trebuie să fie ceva similar. Apăs butonul și aștept să repornească PC-ul. Dar iată că nu e la fel ca pe HC, unde resetarea durează o secundă... Apar niște mesaje, se aude un sunet, și în final... surpriză: „Insert system disk and press any key”. Cam înapoiate PC-urile astea, să ai nevoie de o dischetă să le pornești!

Level 4: Triunghi
Cel mai mult m-a obsedat programul „Triunghi” de pe caseta JECO 10. Ni-l prezentase domnul profesor la o ședință a cercului de matematică. M-a captivat de la început. Cum adică, îi dai orice 3 elemente și îți calculează tot triunghiul? Ba chiar îl și desenează? Acum, știind că se poate, trebuia să învăț și eu să fac asta, măcar pe hârtie. Am făcut repede rost de program (fratele meu era bun prieten cu fiul profesorului), și l-am copiat. Cum-necum, am „reușit” să pierd caseta aproape imediat, și programul a rămas doar... în memoria mea.

M-am apucat de treabă cu prima ocazie, și am început cu cazul când se dau doar laturile. Cu el am și rămas, pentru că m-am blocat în diverse formule. Înălțimile erau ușor de aflat din formula ariei, pentru mediane exista formulă, dar pentru bisectoare cum pot face? A fost o întrebare care m-a obsedat mult timp (iar documentație matematică nu aveam). Într-o seară, jucându-mă cu pixul pe foaie, mi-a venit ideea să aplic teorema cosinusului de 2 ori pentru jumătățile de unghiuri, și am găsit astfel formula bisectoarei. Nu vă dați seama când, după vreo 25 de ani am reușit să recuperez programul original și m-am uitat în codul lui, ce satisfacție am avut că a fost EXACT aceeași formulă!
M-am tot gândit cum să aflu mediatoarele. Deși nu este prea complicat (nu știam pe care latură o taie), nu am reușit. Însă nici programul original nu le afișa, eu însă lucram din memorie, care se combină uneori cu imaginația... Uite cum m-am blocat la ceva ce nici nu era necesar.
De asemenea, am căutat formulele pentru calculul razelor, am aflat astfel și de teorema sinusurilor, practic am învățat multă matematică în avans, încercând să fac reverse engineering la programul care m-a fascinat. Am învățat să transform din grade în radiani și invers, funcțiile invers trigonometrice... Aflasem și de existența cercurilor ex-înscrise tot din acest program.
O variantă a programului meu, pe care am reușit să o recuperez, este atașată mai jos, precum și programul pe care am vrut să îl imit.

Am scris toate aceste lucruri deoarece în clasa a IX-a am avut un profesor dur de matematică, ce nu dădea nota 10. Spre finalul clasei a IX-a m-a scos la tablă la o lecție nouă, „formule pentru aria triunghiului”. Vroia să predea având un elev la tablă, lucru pe care nu îl mai făcuse, și probabil trebuia să tremur de frică. Însă eu eram extrem de fericit, știind că o să îi arăt tot ce știu eu deja, eventual poate mai aflu și lucruri noi care să mă ajute la mărețul meu proiect. I-am scris toate formulele și i-am făcut toate demonstrațiile, de a rămas mască. Le știam pe deasupra, doar le descoperisem singur pe majoritatea. La finalul orei (am stat o oră întreagă la tablă), mi-a pus 10 și a plecat. Imediat m-am trezit cu un ropot de aplauze și au venit toate fetele (chiar toate 28!) de m-au felicitat. S-a făcut coadă, la propriu! M-au pupat toate, nu pot sa uit! Și uite, cică ăștia care știu matematică sunt ciudați, și nu au succes la fete :)

Jocul preferat devense Elite. Deși îl aveam mai demult, nu reușisem să progresăm. Totul până când am citit într-o revistă că poți să te transferi de pe o stație pe alta direct, făcând comerț și profit, să îți cumperi acel Computer Docking System, abia apoi poți să treci la luptă. Fără acest pont, jocul nu avea sens. Iar noi în România, majoritatea aveam decât jocurile, fără instrucțiuni.

La un moment dat, după câteva luni, am pus vieți infinite la Elite (noile POKE-uri s-au potrivit, mai aveam unele din altă revistă care nu se potriviseră...). Și deși distrugeam imediat toate navele inamice, jocul și-a pierdut din farmec. Aveam bani infiniți, eram invincibili, dar lipsea palpitația descoperirii și dorința de autodepășire. Până la urmă, de ce ne-am mai chinui, dacă totul este deja de-a gata? Seamănă perfect cu situația copiilor noștri, nu-i așa?

După ce am dobândit ceva cunoștințe despre assembler, mi-am pus problema: Cum procedează creatorii de jocuri? Era clar că nu pot face jocurile pe un singur calculator, ci au mai multe și sunt mult mai bine organizați... Cele mai reușite jocuri păreau cele de la Code Masters, și mai ales cele scrise de The Oliver Twins. Îmi părea imposibil să poți scrie cod de calitate folosind un HC, și apoi să unești blocurile să ocupe aproape toată memoria. Aveam să aflu peste ani, că ei foloseau un calculator cu memorie mult mai mare (un Amiga) și un limbaj de programare de nivel mediu (deci în nici un caz assembler). Și faptul că trebuia să existe o metodologie, un flux tehnologic, ceva, îmi era clar, deși nu dețineam limbajul necesar pentru a exprima astfel de lucruri, doar le intuiam.

Mă fascinau jocurile cu cărți de joc, implementate pe calculator. Am văzut undeva un joc unde apărea mesajul „Așteaptă să amestec cărțile”, și mi-am propus să fac același lucru - vroiam să fac un Solitaire pentru Spectrum. Faptul că evoluția mea de „programator” a fost complet autodidactă (deci incompletă) și-a spus cuvântul. Am definit un vector gol și unul cu cele 52 de cărți ale pachetului, urmând să iau la întâmplare, pe rând, cele 52 de cărți și să le inserez în pachetul gol. Doar că am făcut acest lucru fără să micșorez pachetul cu cărțile rămase (verificam, în schimb, cartea aleasă dacă nu cumva a fost deja pusă în pachetul gol). Practic, trebuia să ajung să aleg și ultima carte, dar tot... random. Acest „algoritm” dura vreo 10 minute în medie, iar în mintea mea am dat vina pe încetineala interpretorului BASIC...

Tot pe încetineala BASIC am dat vina (și pe drept cuvânt) pentru Windows. Mă refer la Windows-ul pe care l-am creat (deși doar parțial). Rămăsesem fascinat de Windows 3.1 (și cine nu a fost, pe la începuturi?), văzusem iconița de la „Program Manager”, și faptul că se puteau muta ferestrele. Așadar, am copiat de pe teletextul televizorului sigla de la NBC (era făcută frumos, în pătrățele) și ea a devenit sigla pentru Program Manager, făcută în modul grafic G. Aveam și o săgeată mișcătoare din pătrățel în pătrățel pe post de mouse, și când deschideam „Program Manager” apăreau iconițe pentru jocuri. Am făcut mișcarea ferestrelor, eram foarte mândru, chiar dacă se mișcau în reluare. Pentru jocuri plănuiam să modific toate jocurile logice existente, să le modific numerele liniilor de cod să nu se suprapună între ele, apoi să poată fi încărcate, pe rând cu MERGE ””, astfel încât să poată fi rulate după cum doresc eu, cu click pe iconiță. Vise, bineînțeles. După ce am ajuns la un cârnat de program, abia mai reușeam să mai editez câte o linie - pur și simplu, editorul BASIC era nefolosibil, mergea incredibil de greu... Proiect finalizat. Și, din păcate, caseta cu Windows nu a supraviețuit.

Am realizat uimitoarea diferență între Spectrum și PC la laboratorul de informatică, unde cineva a făcut în Turbo Pascal să se miște un cerc pe diagonala ecranului (și aproape că nu era în frame-uri), pe când pe Spectrum dura un minut. Era diferență de la cer la pământ...

La finalul clasei a 8-a, eu tot îl bâzâiam pe tata să ne cumpere un PC. Era clar că este „next-level”, dar era „multi-next-level” și ca preț. Aveam niște prieteni care aveau PC (procesor 386) dar care vreun an nu au avut placă grafică suficient de bună pentru Windows 3.1, astfel că lucrau doar în mod text. Și am făcut pariu: dacă iau examenul primul pe liceu, îmi ia PC? „Desigur”, a spus tata, pentru care un PC reprezenta o sumă fabuloasă. Am luat primul pe liceu, și a cumpărat în schimb o combină audio. Bună și asta, o am și acum, funcțională...

Level 5: Cântecul lebedei
Ultima zvâcnire a fost jocul R-Type. Cel mai bun prieten al nostru a adus de la București acest joc minunat, deja crăcuit. De altfel, nu știu cine l-ar fi putut juca fără vieți infinite, pentru că este foarte greu. Dar chiar și așa, jocul era greu și foarte interesant. O vară întreagă am jucat acest joc, și tot nu am reușit să îl terminăm.

Vacanța s-a sfârșit și a reînceput școala. Eram la liceu, iar tata s-a înduplecat să aduc HC-ul la Slobozia, cu condiția să îl folosesc doar în weekend. La scurt timp mi-a venit o idee „genială”: dacă jocurile stochează undeva în memorie numărul de vieți, cu siguranță această valoare se găsește pe undeva înainte de execuția blocului principal. Iar dacă un joc are 3 vieți inițial, sigur găsesc în memorie acest 3. Și câți de 3 pot fi? Să fim serioși, probabilitatea să fie mai mulți de 3 în memorie este foarte mică! Și chiar dacă stric ceva, ce șansă am să stric totul? Mică, nu-i așa? :) Și am făcut repede un program BASIC în care căutam acest 3 în memorie, și îl modificam în 5. Am căutat la repezeală un joc potrivit (am identificat Crystal Kingdom Dizzy) și am modificat loaderul să ruleze întâi instrucțiunile mele și abia apoi să ruleze codul principal. Nu pusesem nici măcar o afișare a adresei curente, nimic, totul era orb. Am așteptat o grămadă să pornească jocul, sperând să pornesc cu 5 vieți. Dar jocul nu a mai pornit, nici după o oră. M-am dezumflat... Și, colac peste pupăză, a doua zi calculatorul a cedat, deși îmi mai veniseră niște idei...

Nu am mai avut unde să îl repar. Deja eram prin 1998 și piața dispăruse, cel puțin în Slobozia. Iar la București mersesem doar o singură dată, când m-au făcut pionier. Oricum, PC-urile erau pe val și nimeni nu mai vroia să piardă 5 minute să încarce un joc.

Level 6: Renașterea
Totuși, HC-ul meu nu a murit. L-am păstrat și l-am luat cu mine pe unde m-am mutat, împreună cu câteva casete. Pe PC am folosit emulatoarele, dar totuși nu este deloc aceeași experiență. Într-o zi mi-a venit ideea să caut dacă nu cumva există un grup de Yahoo și așa am găsit rhc, grup care apoi s-a mutat pe Google. Am găsit oameni pasionați (mulți fiind mai pasionați decât mine), atât pe partea de hardware cât și pe partea de software.
Bogdan Marcu, din Constanța, mi-a reparat HC-ul (când am plecat pe litoral i l-am lăsat, iar când am plecat spre casă am plecat cu el funcțional. Bun așa.)

Concluzie
Cred că am fost un copil foarte norocos. În primul rând, am primit calculatorul la vârsta potrivită (11 ani). În al doilea rând, tatăl meu a făcut (voit sau nu) ca acest calculator să fie foarte prețios, având acces limitat la el. Apoi am primit un „boost” chiar din prima săptămână de la verii mei din Focșani (cu care apoi nu am mai avut vreun contact, decât ocazional). Și am găsit un program care m-am obsedat ani întregi (programul Triunghi), fiind legat de o altă mare dragoste a mea, matematica.
Însă cel mai important, faptul că am fost destul de izolat m-a determinat să caut, să cotrobăi, să formulez ipoteze, să descopăr, ceea ce este cea mai mare realizare, acest principiu fiind punctul central pentru mine și în prezent.